Principiile

principiu=Teză fundamentală; idee de bază. 2) Cauză primară. 3) Punct de vedere propriu; convingere personală. ♢ Din ~ conform convingerii. În ~ în linii mari; în genere (DEX)

Un principiu oferă explicații pentru un număr mare de cazuri, este verificat temeinic, este aplicabil și întotdeauna este necesar să fie validat de precedent. groucho-marx-quotes-011

„Prințipii domnule!”. Caragiale  a știut de ce a pus acest cuvânt în discursul lui Trahanache. De când e lumea, toți au principii, e o poveste lungă. N-am întâlnit un singur om care să-mi spună că nu are niciunul.

În opinia mea, pentru a deveni pragmatic, un principiu trebuie dublat de nuanță, de context, de vremuri. Nu poți să de devii o mașinărie care execută principii.

Contextele în care am auzit de acest cuvât m-au determinat să verific etimologia acestuita iar la origine,cuvântul principium însemna început și nicidecum „încremenire” în timp și spațiu.  Deci, princpiile sunt un bun început, un  far portuar dar drumul parcurs implică flexibilitate, fantezie, răbdare și înțelegere a conjuncturilor.inspirational-presidential-quotes-jefferson

Să nu minți! Este un principiu sănătos. Dar să luăm exemplul unui deținut politic într-o închisoare comunistă, supus unor interogatorii infernale; la un moment dat este obligat să mintă pentru a scăpa de tortură sau de temniță. Uneori minciuna îți poate salva viața. Cum rămâne cu principiul? (vezi MINCIUNA https://mihaibenga.com/2015/07/31/minciuna/ ).

Să luăm exemplul lui Iisus. S-a comportat extrem de neprincipial; a stat la masă cu prostituate, a discutat cu vameși iar primul om luat de El în Rai a fost un tâlhar. În principiu, aceste categorii de oamenii nu ar fi trebuit abordate de Iisus iar un „om cu principii” putea să zică: „nu este normal, ceva e deplasat, cum să stai la masă cu scursurile astea? noi nu discutăm cu asemenea oameni, să plece de lângă noi, ne strică reputația, etc”.  Iisus era un om viu iar ceilalți doar niște mașini de executat principii măcinați de prejudecăți.

La un moment dat, un principiu poate ajunge în postura de a ghilotina nuanța unui context și a se transforma într-o prejudecată. (vezi PREJUDECĂȚI https://mihaibenga.com/2015/07/01/judecati-si-prejudecati/). Este indicat ca fiecare om să aibă anumite princpii, dar cu scopul de Stea Nordică și doar pentru începuturi.

Conversație între Caragiale și Zarifopol iar acesta din urmă îi spune: „Ar trebui ținut cont de niște principii” iar Caragiale îi răspunde: „Dragul meu! Se poate?! Om bătrân și cu principii?”. Se sugerează că în fața imprevizibilității și a impredictibilității vieții, principiile devine estetice.

În concluzie, o abordare opozabilă universal a principiilor este riscantă dar totuși voi lansa un hybrid de aplicare și anume flexibilitate în principialitate. 

 

Anunțuri

Prostia

Imi este dificil să scriu acest articol deoarece atunci când discuți despre prostie, se presupune că te-ai lepadat de orice urmă a ei; că ești calificat să abordezi subiectul. Cred că tocmai exhibarea inteligenței este o formă de prostie. În urma celor scrise, intru Într-o dilemă: accept că sunt prost ca să nu fiu, sau reclam inteligența riscând prostia?prostia 2

Vorba lui Dostoievski : “Omul e prost. Fenomenal de prost” (Dostoiveski, Amintiri din subteran)

Sunt cei care afirmă din neștiință de exemplu că soarele se învarte în jurul pământului, că există strigoi sau că Hitler stă ascuns in Cuba; dar totuși au fost mii de ani în care oamenii spuneau că pământul e plat și totuși nu au fost epoci de imbecilitate generală. Pur și simplu acelea erau metodele. Prostia din somnabulism intelectual este absolvită; sau din neștiință. Nu aici se testează prostia.

Dar totuși nimeni nu își asumă capacitatea de a defini prostia iar de câte ori acest lucru a fost încercat, nu a dat rezultate decisive, nimeni nu întrupeaza prostia, este dificil să spui că cineva este prost sub un argument puternic, dar despre unii se poate obtțne totuși o unanimitate.

Există câteva semnalmente de a fi, de a te purta, de reacționa, care suporta in proportie de 80% semne de prostie.

Întotdeauna prostul afirmă ca ȘTIE. Unu’ care mă ia de manecă și îmi spune: “hai să iți explic eu cum stă treaba. Cum e cu marxismul? Hai să iti explic eu ca am înțeles. Cum e cu revoluția română? Hai să iți zic eu. Cum a fost cu Cezar? Te invăț eu”. Primul semn de inteligență este că admiți că nu deții adevarul absolut, că este posibil să ai anumite lacune.

Pentru mine, sobrietatea exesivă este un semn suspect, cei care stau statui, pozează permanent, cei care nu sunt niciodată glumeți, cei care atunci când sunt de față intră într-un rol, instalați în propria lor competență. Ăștia trebuie priviți cu oarecare neîncredere.

Prost mi se mai pare genul sfătos, cel care are sfaturi înțelepte pe orice problemă, care te pune pe scaun în fața lui și îți explică el ce e viața, tendința de a sări repede cu un aforism din Shakespeare, care îi zdrobește, îi lasă repetenți dacă te uiți la ce fac de fapt în viața cotidiană.prostia

Sunt cei care se agită continuu, puși pe fapte irelevante, înoată în acțiuni fără sens, dar care își dau maximă importanță.

Cei care dezbat o anumită temă, și când li se aduc contraargumente solide, probe, dovezi, statistici că au greșit, tot nu cedează. E încremenit în proiect. Refuză îndărătnic opinia altuia ceea ce denotă o suficiență intelectuală. Nu și nu, e ca mine.

Prostia apare ca o doză de inflexibilitate până la urmă. Prostul devine inamovibil, mineralizat.

Cel mai deștept om din istoria omenirii este cel care, evitând prostia, a afirmat: “știu ca nu știu” (Socrate)

Omul este destul de limitat din fabricație pentru că nu vede destul de de sus, că nu are cunoștință de o situatie, că nu poate vedea tot ansamblul, nu e plasat în acest unghi omnicuprinzător, iar omul este lipsit prin definiție de acest unghi “divin”, iar dacă nu ești acolo sus plasat, nu ai cum sa ințelegi etapă cu etapă tot ce se intâmplă. Desigur, sunt oameni bine antrenați ce pot ințelege mai bine dar nu perfect.

La urma urmei, toți suntem proști în mod accidendal și nimeni nu scapă fără această patalama conjucturală  și o facem prin a înfăptui prostii în viață sau a spune prostii, dar asta nu înseamnă că suntem proști non-stop.

Deci, cand suntem proști? Problema mi se pare în abordarea acestei probleme, mai exact de nuanță.

Proști putem deveni cand suntem obnubilați, cand un afect coboară peste noi, când mintea este incețoșată de un afect ce ne abate de la o judecată de tip robot; devenim subiectivi și din dragul, sau din ură pentru ceva, începem să judecăm strâmb. Nu fac această afirmație culpabilizând afectul sau a-i edulcora frumusețea. Din contră, afectul este un sentiment minunat ce merită trăit de fiecare. Afirmația recomand a fi judecată prin contextul articolului.

Opinez că problema prostiei trebuie sa țină de subiect și nu de obiect; de noi și nu de ceilalți.

De obicei prostia merge pe linia invectivei: “ bă prostule!’, “uite ce proști sunt ăștia”, dar nu are forță logică de a pune în lumină negativă o persoană iar cei care sunt confiscați de aceste calomnii ieftine poartă numele de părtași, de vinovați la o stigmaizare.

Problema prostiei nu este de deomeniul prostului. Este de domeniul inteligentului. Dacă deja ți-ai pus problema, este un semn cel putin pozitiv pentru că te ai în vedere în primul rând pe tine.

Aparență, convicțiune și persuasiune

Toate simțirile, intuițiile, tot câmpul cognitiv, întreg universul de experiențe și gânduri ale ființei umane, toate acestea sunt tăiate din materialului verosimilului. 

 Termenul verosimil este un neologism de proveniență franceză „vraisemblable” și se definește ca ceea ce seamănă cu adevărul.

Ca material de primă mână, la prima vedere, lumea este una a aparențelor. În fiecare secundă a zilei, fie prin convingere veritabilă sau convingere abuzivă, spiritul alege ceea ce e adevărat din ce pare adevărat. Adevărul este subiectiv și ține de finețea fiecăruia.

Lumea aparențelor este un melanj de elemente: idee și non-idee, adevăr și fals. În această lume, principiile logicii nu funcționează cu exactitate, certitudinea și îndoiala coabitează, terțul nu este sărit din schemă, iar rațiunea dă mereu erori. Este teribilul verdict de „așa și așa”. Nu poți pune semnătura și ștampila. Din acest vis ce nu exclude nimic, omul selectează utilizând diferite instrumente ca fiind adevărate diferite aspecte. Flerul și agenții de promovare ai adevărului implicit dezamorsarea aparenței fac ca sferele adevărului și verosimilului să se separe. Adevărul rupe din verosimil și îl hașurează.

Numim verdict fenomenul epistemologic de segregare a esenței de adevăr. 

Procedeul de verdictizare funcționează ca rezultantă a utilizării unor forțe intelective de extragere, prelevare a adevărului prin cunoaștere. 

never-underestimate-someones-ability-to-find-out-the-truth-quote-1

Aparența obosește. Dincolo de aparență intervine nevoie de separare a realului, a naturalului calm, echilibrat, molcom, economic, pe scurt, nevoia de concret. 

Acum urmează proba de foc; falsificabilitatea. Lupta spiritului cu aparențele se poartă pentru gloria dezamorsării, confuzului și neclarului. În fața unui spirit investigator totul este confuz și apare nevoia de ape limpezi.

Înainte de a fi adevăr, aparența este ambiguitate, iar înainte de verdict, are nevoie de legitimare. 

a persuada=a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru fără egida argumentului.

a convinge=a face pe cineva să adopte o opinie pe bază de dovezi și argumente.

Convicțiunea pură se bazează strict pe etica gândirii raționale în timp ce persuasiunea operează cu argumente afective sau seductive (vezi seducția https://mihaibenga.com/2015/08/21/seductia/). Convicțiunea conduce la realizarea verdictului iar persuasiunea la cvasi-verdict. Legate prin efect și influență convicțiunea și persuasiunea  își iau la revedere pe drumul veridictizării  în ideea efectului, iar acest lucru ranforsează  convicțiunea să suporte amestecul dintre cele două. Practic, fundația sănătoasă susține un zid, dar un simplu zid nu susține fundația.

Convicțiunea este o metodă de influență eficace în sensul obiectivului,  dar nu eficientă pentru că este limitată de timp și neeconomică, nu încântă, pe când peruasiunea este mobilă și subtilă însă cele două au obiective identice: schimbarea unui comportament dar prin metode diferite: convicțiune-rațiune și persuasiune-emoție.

O legătură interesantă mi se pare cea dintre persuasiune și abilitatea diplomatică; aceasta constă în selecția de cuvinte, formule și imagini ce prezintă faptele sub o lumină plăcută fără a fi înșelătoare. Una e să spui despre cineva că „timpul nu a avut efect asupra lui” și alta e să spui că e „prost făcut grămadă”. Deși în esență spun cam același lucru, nu sună la fel. 

Dacă avem în vedere mijloacele, convicțiunea primează, dar dacă decelăm rezultatele, persuasiunea ridică trofeul desupra capului deoarece conduce către acțiune. Persuadez pe cineva ca să facă ceva.

În conștiința persuadatului s-a instalat solid ideea că teza la care aderă e creație proprie și acțiunea pe care urmează să o facă nu are influențe exogene și obligatorii.

Concluzie

În loc de concluzie voi rezuma o simpla speță de nuanță.

Ne închipuim un dialog într-o sală de judecată unde un procuror afirmă în fața unui judecător:

  1. Îl vom convinge pe inculpat că este un escroc.
  2. Îl vom persuada pe inculpat că este un escroc.

Dacă enunțul este adevărat, se va folosi varianta 1. Dacă procurorul operează cu falsul, se va prefera varianta 2, desigur, nu voalat.

Seducția

Seducția este adusă în lumina reflectoarelor de celebra operă „Don Giovanni” realizată de celebrul Wolfgang Amadeus Mozart (ediția Viena 1788). Don Giovanni este un seducător convins, un distrugător de suflete feminine fără scrupule. Actorul nostru îl ucide pe tatăl Annei, cea pe care o sedusese, filtrează cu o doamnă din Burgos care se dovedește a fi soția lui, seduce o tănără mireasă pe nume Zerlina chiar în ziua nunții sale promițându-i dragoste eternă, nu reușește, apoi organizează o petrecere la palat pentru țărani doar pentru a o cuceri pe Zerlina, o atrage într-o încăpere dar tot nu reușește. Este capabil să-și roage sluga, pe Leporello să îmbrace hainele sale ca să îi spună vorbe dulci soției sale suferinde în urma escapadelor sale în timp ce el e ocupat să o seducă pe camerista soției sale. În ultima fază, Donna Elvira își imploră soțul să își schimbe modul de viață, acesta refuză chiar și în fața morții și este atras în lumea umbrelor de către Comandor, tatăl defunct al Annei.

Atât cu beletristica.

Prin opoziție cu mitul care este cea mai abrazivă formă de persuasiune bazându-se pe rădăcini culturale profunde, seducția este cea mai benignă. În raport cu minciuna și ficțiunea, care nu au scăpare în fața unui proces de disuasiune, mitul și seducția sunt apărate cu noțiunea de non-insidios. O abordare cinstită are în buchetul său adevărul. Săgețile adevărului sunt cogniția și  intuiția. Operațiune de seducție joacă în contul intuiției un rol de cogniție; falsă. În acest proces de învăluire cognitivă sunt scoase din trusă instrumente semiotice ca vorbirea, kinetica, proxemica, paralimbajul verbal, cronemica, etc. Un ansamblu. În fond, seducția este folosirea patetică a unui limbaj liber ales. Corpul limbajual este pus în funcțiune de către o artă retorică.

seduce

Seducția se manifestă ca o modificare unei situații normale prin punerea în scenă a unor „arme” ca zâmbetul, umorul, dezinvoltura, sau garanția aparențelor. 

Foarte important: seducția nu are nicio obligație față de morală.  Ea se naște la intersecția unei exprimări a emoției cu o cogitație a pasiunii, ambele imune la etică. Este permis orice în limite comunicaționale.

Pentru ca operația de seducție să fie fecundă, pentru ca destinatarul să fie prins în mătasea sa, este necesar ca discursul persuasiv să NU fie unul al adevărului. Discursul adevărului este unul genuin, convictiv. Seducția este o operație artificială, intenționată dar care depunde eforturi colosale să aibă acoperirea naturalului. Seducția este o artă a iluziei , a butaforiei.

Regula retorică a discursului sincer și convictiv este parrhesia. Adică formularea clară, directă fără ocolișuri, fără bijuterii. Ei i se opune seducția sub toate formele ei: măgulire, adulare, flatare, lingușire. 

Cuvântarea persuasivă are dublu scop:

  1. Diminuarea suveranității receptorului asuprea propriilor emoții și asupra realului în sine.
  2. Instaurarea unei noi emoții conectate direct la sistemul de interese al destinatarului.

Pe scurt, seducătorul valorifică în ultimă instanță o dorință a sedusului. Exploatează. Seducția ține de fenomenul de generare și gerare a unei dorințe. Când dorința sus menționată nu este sesizată, seducătorul trebuie s-o genereze, s-o stârnească. Provocarea, nu dorința este esența seducției.

Seducătorul nu are decât un singur bisturiu: limbajul. Seducția se află în afara constrângerii. Nu cunoaște macazul obligației. Crezi sau nu crezi. De aici se naște subtilitatea ei.

Seducția generează și galvanizează aparențele. Ea lucrează în spațiul verosimilului. Numele pe care aparența îl dă verosimilului este amăgirea. Dorințele sedusului sunt efecte ale amăgirii produse de seducător. În acest proces are loc o separare a evidenței și a normalului ceea ce facilitează apariția aparenței. Însă nu discutăm despre orice fel de aparență, ci despre apartența fascinantului. Seducătorul încântă. Seducția este viitorul unei promisiuni prometeice, deșarte.

Omul este o ființă care oferă. Onestitatea oferă adevărul iar seducția oferă aparența. Adică palpabilul și posibilul sub formă de imperativ. Seducătorul oferă o aparență și stimulează o dorință. Corelat, el oferă și un potențial de împlinire dar nu pune la bătaie garanția. Este o vrajă asumată, dar asimilată uneori voit de receptor. Uneori omul are nevoie să se mintă.

Ne bazăm pe șoc. Condiția de trănicie a seducției este velocitatea. Construindu-se pe aparență, seducția nu trebuie să lase sedusului timp să dezamorseze amăgirea.

Odată instalat discursul seductiv, alienează pe sedus de suveranitatea asupra eul-ui propriu și îl branșează la comenzile exogene ale celui ce instalează centrul de comandă.

Concluzie:

Adevărul nu are nimic seducător. Este simplu dar precis. Clar. Banal. Aducător de esențial. Seducția renunță la adevăr, doar valorifică o esență provocatoare și ocultă a aparențelor. Valorifică probabilul și posibilul.

Singura modalitate de disuasiune anti-seductivă o reprezintă o neobosită atenție asupra sensurilor fascinante și o îndârjită luptă pentru neutralizarea aparențelor.

Mecanisme: feed-back și feed-forward

Cele două mecanisme prezente în titlu se înscriu în efortul cotidian de developare categorială a unor evenimente prezente în viața fiecăruia dintre noi, în vederea obținerii unor instrumente eficiente cu ajutorul cărora preconizăm să intervenim în desfășurarea lor. Mai precis, să operăm, nu doar să ne lăsăm purtați de val. Pentru a nu deranja cursul evenimentelor, itemii aparatului conceptual trebuie extrași din vâltoarea evenimentelor. Este singura modalitate de a garanta imunitatea fenomenului observat la ustensilele operatorii ce urmează să le descriu. Procesele sunt: evaluarea, acțiunea, comunicarea, informarea, înțelegerea și interpretarea. Numim dispozitiv FEED angrenajul conceptual constituit de coordonarea operațiunilor de retroacțiune și de proiecție. Cu alte cuvinte, feed-back este autocorecție și feed-forward anticipare.

Omul este prin definiție cunoscător în mod perpetuu și constant. Cognitivul este inerent ființei umane. Cunoașterea va rămâne știință și construcție, o organizare uniformă a lumii subiective.feedback

Cunoașterea filtrează realitatea, cerne probabilitatea și posibilitatea cu care poate apărea evenimentul pe care cogniția îl ridică pe un piedestal. Orice analiză pretinde un sistem de semnificații. Revin, procesul de cunoștere fiind continuu, se acumulează experiența cunoașterii, se perfecționează indici de evaluare și se consolidează și crează noi valori; de asemenea se extind posibilități de individualizare a arhitectonicii sistemului cognitiv. Filtrul devine instrument propriu independent de exogen dar totuși înfluențat de el. Omul există în relație cu ceilalți și in cadrul evenimentelor.

Dezvoltarea continuă mi se pare un element de bază pentru eficientizarea sistemului social, pentru ameliorarea relațiilor interumane și pentru solidificarea conștiinței individuale a adeziunii la specia umană. Să știi cine ești și unde te incadrezi. Ce poți face și ce nu. Ce știi și ce nu. Până unde poți merge fără a te pune în pericol. Să sondezi.

În exercitarea rolului de producător de cunoaștere, omul inovează prin proiecte, decizii și intervenții însușirile sistemului, îi asigură homeostazia deranjată continuu cu intenție sau fără, având scop final ridicarea la un alt nivel.

În cadrul oricărui context, cea mai importantă este decizia. Decizia se descompune într-o serie de acțiuni iar acestea se divid la rândul lor într-o serie de operațiuni. Este structura decentă a unei minți ordonate. În cunoaștere, design-ul deciziei este obligatoriu. Pentru a avea cele mai bune rezultate.

Odată prelucrate semnificațiile vine momentul deciziei. Iar decizia trebuie să fie ordonată, valsând cu evenimentul observat, pentru a formula o reacție cât mai corectă, pentru ca impactul să „ungă” mintea umană. Să nu fi luat prin suprindere și să nu fi lovit de noutate absolută; aceste două reacții din urmă conduc la instalarea bâjbâielii și la non-reacție; la umilitoarea postură de a fi acaparat de eveniment; la modul hiperbolistic, îngropat de viu.

Procesul cognitiv poate funcționa și fără feed-back și feed-forward. Acestea sunt „doar” strategii de eficentizare. Reprezintă „doctoratul” mecanismului de gândire. Postulez că la fudația feed-back-ului stă feed-forward-ul, căci feed-back-ul generază feed-forward-ul. Introspecția stă la baza prognozării viitorului. Feed-back-ul este un viitor al trecutului iar feed-forward-ul este starea viitoare raportată la prezent. Un calambur mintal.

Trăsătura gândirii logice este de a fi opertorie, de a interveni în concret, de a prelungi acțiunea către intern. Operațiile nu pot fi disparate, alcătuind sine qua non sisteme. Reprezintă un ansamblu, cauterizând inexorabil izolarea.  Totul curge în raport cu ceva.

Modul cum cum reificat materialul în urma operației se observă la finalul ei. Indicele il constituie ce rămane neordonat, nesistematizat sau neînțeles. Daca în urma ordonării ne rămane un rest variabil, este necesară o nouă intervenție operatorie de o forță superioară. De menționat sub titlu imperativ, mereu ramane un rest, ce se compune din subînțelesuri, adică din presupoziții, îmtrebări retorice și invățăminte. Cine spune ca înțelege tot, asumandu-mi afirmația, nu înțelege nimic.

În fine, cogniția se creionează ca un aparat complex de producere a realului, rezultat unui proces de tratare și proiecție personalizată a fenomenului în sine. Înțelegerea intimă. Cu un aparat slab articulat se poate ajunge ca subiectul sa fie „realmente pe dinafara”.  Este un atac asupra mediului înconjurător. Maturitatea aparatului stă în automatizarea strategiilor devenite un semn al normalității. Scurtă analogie, cum un atlet obișnuiește să se antreneze 7 zile pe săptămână a câte 3 antrenamente zilnice devenind rutină, așa modul de filtrare ar putea deveni truism superior,

Viitorul rezolvă trecutul. Omul este înțeles doar prin proiect. „Omul este existențial vorbind, ceea ce, în putința sa de a fi, încă nu este”. (Heideger)

Către final, mă indrept spre concret.

Feed-back-ul are trei momente esențiale:

  1. Inspectarea fenomenului și cunoașterea intențiilor sale
  2. Înscrierea datelor după inspecție în contextul fenomenului
  3. Utilizarea retro-informației în contextul tendinței viitoare

Un feed-back se poate simplu constitui prin: da, nu, îhâm, așa, în regulă, ești bun, bravo, ești prost, etc.

Feed-forward-ul conține:

  1. Accesarea memoriei de scurtă și lungă durată
  2. Proiecția noului act de cunoaștere coroborat cu modelul aflat în depozit
  3. Ordonarea evenimentului

Concluzie:

Dispozitivele feed sunt concepte ce desemnează aparatul subiectiv de gestionare a situațiilor, implicarea empatiei și evaluarea corectă a evenimentelor spre a lua cele mai bune decizii servile propriilor interese fără a dăuna celui de langă noi. Înseamnă VIAȚĂ. Înseamnă coerență și previziune. Ordine. Cuvântul-forță al articolului este: retroproiect. 

Minciuna

Ideea de minciună ne este trasminsă în literatura universală timpuriu, de către Iliada lui Homer. În cartea cu numarul IX, Ahile opinează: „Urăsc ca pe porțile morții pe cel care gândește una și spune alta”.

Încep prin a defini limbajul. Limbajul prin infrastructura sa, prezintă o configurație înșelătoare, indiferent de intențiile purtătorului de mesaj. Limbajul deghizează gândirea. De la camuflarea brutală a realității la reveria poetică, capacitatea limbajuală de a ascunde, dezinforma, exprima ambiguități se prezintă de neînlocuit pentru echilibrul conștiinței umane și pentru locul ființei în societate.Its-not-the-lie-that-bothers-me.-Its-the-insult-to-my-intelligence-that-I-find-offensive.

Ambiguitatea, polisemia, amfibolia, spargerea barierei logice, sofismele, capacitatea de a minți, constituie rărunchii geniului minții. Limba are un impuls către tăinuire și fictiv. Limbajul în sine permite persuasiunea deoarece, după cum am constatat până aici este „îmbibat” cu instrumentele persuasiunii.

Minciuna este privită ca fiind o denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva. Neadevăr, vicleșug, duplicitate, fariseism. (DEX)

Instanța comunicațională mincinoasă nu are chip; nimeni când minte nu se declară mincinos. Deși nu are chip, cu timpul se evidențiază prin anumiți destinatari. Este în armonie cu interesele de moment ale target-ului.

Mincinosul este extramoral pentru că este doar exclus și doar când devine dăunător. Minciuna este morală până la punctul în care dăunează. Tendința firească este NU de a fugi de înșelăciune cât de a se sustrage efectelor ei palpabile. Apare întrebarea: suportăm o minciună ce nu afectează dar reacționăm când ne atinge? lies-quote-quotes-text-Favim.com-584504

Pilonii pe care se bazează minciuna sunt:

  1. Prestigiul sursei
  2. Afirmația erudită fără probe
  3. Repetiția
  4. Influențarea mentală

Uneori, target-ul minciunii este chiar mincinosul. Prin minciună și neadevăr, acesta poate să înfrunte mai ușor realitatea și epoca în care trăiește.Omului îi place să fie mințit iar când nimeni nu o mai face se simte neimportant și devine supărat. Minciuna de sine se suprapune înclinației naturale de a respinge tot ceea ce comtravine echilibrului interior personal. Axiologic este o dovadă perversă că omul este nemulțumit social, psihologic este o strategie de inserție a individului în vasta rețea socială, însă cognitiv nu se opune atât de vehement adevărului ca falsitatea pură. Din contră, paradoxal, devine o formă de adevăr reciclat, în stare brută. Cadrul fictiv nu numai înlocuiește realitatea, dar o și preface.Lies-and-Truth

Fictivitatea minciunii se sprijină pe mutilările ce afectează mesajul: dramatizarea, remodelarea prejudecăților, deformarea semnificațiilor, augmentarea proporțiilor, supra-dezvoltarea detaliilor, conformarea, reciclarea emoțională, etc. De aceea parte intrinsecă este dispoziția auditoriului.  Împins către ghilotina minciunii, mincinosul își va apăra cu toate forțele discursul, însă primește un ajutor nesperat din partea societății: lipsa propensiunii către verificare.

Cele mai crude minciuni sunt spuse în tăcere. Un om poate sa stea fără a spune nimic și totuși să fie un prieten neloial sau un detestabil turnător.

Dușmanul minciunii este recunoașterea intențiilor și intenția confuză a celui care minte, iar ambele determină auditoriul să pună întrebări suplimentare și să formuleze conjecturi asupra intenționalității și sincerității.

Strategiile disuasive ale deconspirării flagelului sunt:

  1. Supravegherea acțuinilor suspectului
  2. Analiza de conținut
  3. Pătrunderea în sistemul proiectelor intime ale suspectului

Minciuna face parte din viața noastră fie ca recunoaștem fie că nu. Voit, nevoit, motivat sau nu, contextual sau visceral, toți mințin fără conotație peiorativă neapărat. Asta este structura umană. Însă motivația și proporția trebuiesc inexorabil ținute sub control, deoarece fictivul este nelimitat, dar gradul de acceptare al minciunii din partea celor mințiți sistematic este limitat. Și extrem de fin.

În loc de concluzie: Străjerii împotriva minciunii sunt convingerile ferme.

Judecăți și prejudecăți

A judeca=facultatea de a gândi logic, rațiune, inteligență, gândire. cu judecata=cu tact, cu bun simț, serios, temeinic. Părere, socoteală. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. Judecată juridică. Judecată divină. (DEX)

La nivel cotidian, se emit judecăți, de cele mai multe ori în grabă, frivole și fără forță de penetrare în realitate. Dar cum ne putem suspenda judecata pentru a lăsa adevărul și obiectivul să ne bucure simțurile?poză 3 (1)

În scenă intră voința. În măsura în care voința stimulează intelectul la examinarea unui adevăr sau îl privează de la acesta , trebuie să admitem rolul influenței voinței asupra aplicării intelectului, deci a modului în care ne formăm convingeri.

Acum intervine suspendarea judecății printr-un act volitiv. Suspendarea judecății constă în decizia de a nu permite ca o simplă judecată provizorie să devină imperativă. Adică nu te grăbi să tragi concluzii la secundă.

Practic, este provizorie o judecată prin care îmi creionez o imagine despre ceva având mai multe motive să cred adevărul despre acel ceva decât contra lui, dar și faptul ca aceste motive nu sunt încă suficiente pentru a emite o judecată definitivă.  Este provizorie o judecată pe care o considerăm problematică.

Pentru a emana o suspendare a judecății pe baza perceptelor într-un mod fructuos este necesar un antrenament mintal intens, deoarece reținerea de la aprobare este dificilă-intelectul uman este dornic să se extindă prin judecăți și cunoștințe, dar nu o face întotdeauna corect. Deraierea poate fii evitată prin prudență, prevenție, tact și efort. Derapajul de judecată culminează cu retractarea, iar aceasta nu este tocmai plăcută. Atenție la neatenție.

Prejudecățile  sunt judecăți provizorii deoarece sunt acceptate ca principii. Dar un spirit fin admite că aceste „principii” sunt derivate din judecăți eronate.  Din prejudecată nu decurge altă prejudecată ci judecăți diforme. Pe scurt, falsa cunoștință. poză 2 (2)

Dintr-o deficiență de reflectare, principii de raționare subiective devin norme de raționare obiective-ceea ce se va transforma într-o gravă eroare și o brutalizare  a adevărului.

Sursele principale ale prejudecăților sunt:

  1. Imitația
  2. Obișnuința
  3. Inclinația

Imitația constituie un motiv solid pentru a considera ca adevărat ceea ce alții au considerat așa. De aici rezultă prejudecata că „ceea ce face toată lumea e bine”.

Obișnuința cimentează prejudecata în timp, și nu poate fi abolită decât în urma unui efort susținut și prelungit căci intelectul reținut în mod progresiv și înlănțuit în false judecăți prin motive contrare sfârșește prin a avea un sistem de gândire diametral opus. Adică cel ce își crează propria lume și sistem de convingeri fără a ține cont de bunul simț, se rupe de sistem. 

Dacă o prejudecată din obișnuință se produce prin imitație, atunci rezultatul este catastrofal. Are ca rezultat fatal-înclinația. O prejudecată izvorâtă din imitație și obișnuință poate fi numită și înclinație pentru aplicarea pasivă a intelectului sau pentru aplicarea mecanică  în locul aplicării spontane pe baza legilor. 

Rațiunea ar trebui să fie un mebru activ care nu ar trebui să împrumute nimic de la simpla autoritate a altuia și nici de la experiență. Dar aici apare alt actor: indolența. Indolența îi obligă pe mulți să calce pe urmele altora decât să-și încordeze propriile forțe. Aceștia se numesc copii. 

Un adevăr este rațional când ne întrebăm: ce anume a spus? și nu: cine a spus?

A favoriza prejudecata cuiva înseamnă a-l înșela cu bună știință. Prejudecățile trebuiesc acceptate, tolerate și cu tact evitate-cele care vin din exterior. Având rădăcini adânci și construite ani la rând, riscăm să lezăm posesorul lor. Este o navigare în ape învolburate iar la țărm vor ajunge cei mai iscusiți cârmaci.

Calomnia

Calomnia este adusă la scenă deschisă în literatura universală de celebra operă „Bărbierul din Sevilla” unde Figaro îl învață pe Almaviva să se îmbrace în soldat pentru a putea pătrunde în casa doctorului Bartolo și discuta cu Rosina. Apoi, don Basilio îl învață pe Bartolo cum îl poate defăima pe Almaviva folosind calomnia, însă în acest caz, datorită iscusinței lui Figaro, calomnia nu are efectul scontat. Mă voi raporta la semnificația cotidiană a acestui fenomen. În contemporan, calomnia este o vedetă. Se practică la toate nivelurile sub toate formele. Se simte nevoia de senzațional, fără verificare în prealabil, fără facultatea de a discerne ce se aude. images

Calomnia este compusă dintr-o triadă: 1)calomniatorul  2)consumatorul de picanterii în mod direct, 3)subiectul calomniat în mod indirect. Consumatorul e dornic sa audă senzaționalul, iar calomniatorul își face un fel de fi din a8429e3b81fd40cb29e17aa1e2a844c9b propaga mizerie despre subiecți pe care îi găsește de obicei „transmisibili”, „discutabili” sau „suculenți’. În această horă abjectă intră și plăcerea de a livra picanteria, neașteptatul, scandalosul, acel breaking news civil care se vrea a fi știrea zilei. Calomnia se bazează pe lâncezeală cognitivă, pe comoditatea gândirii; este comodă, nu cere efort de triere, cere doar rea credință, derapaj de gândire și un fel pervers de a profita de ceea ce numim de 26 de ani, libertate de expresie. E o bucurie sinistră de a fi indiscret. Se crede că se poate spune orice, despre oricine fără consecințe; fals.

O scurtă divagație: începând cu anul 1968, calomnia era prevăzută ca infracțiune conform Cod Penal art. 206, însă în 2006 acesta a fost abrogat. Personal, mi se pare o eroare. Trebuie să îți asumi când decizi să discuți despre o persoană care nu  este de față și nu are șansa de a se apăra; să îți asumi și moral, și într-o formă mai dură, juridic. Calomnia se întinde de la bârfă parazită pînă la forma cea mai gravă, delațiunea mincinoasă, ultima având pârghiile să te priveze de libertate pentru ceva ce nu ai făcut. Subliniez că poate lua forme benigne-neplăcute dar si catastrofale-vitale.

Natura umană denotă insuficiențe și carențe ce apar din viscere, dar există oameni ce se recomandă prin anumite virtuți iar bucuria bârfitorului să creeze fisuri între defecte reale și inventate, iar dacă aceste fisuri conștient create nu ar exista, poate un mic sistem ar funcționa mai eficace. Este până la urmă și un soi de mizantropie, de a nu respecta oamenii întregi care au o anumită înzestrare.

Nu orice bârfă-calomnie merită barată; dacă cineva spune despre mine că sunt broască de Galapagos, n-o să ma apuc să-l contrazic. Zâmbesc compătimitor și plec mai departe.poză 4

Calomnia este totdeauna o minciună ce nu are fundament total în realitate dar pentru a deveni credibilă, se adună frânturi de adevăr de preferat neordonate și anacronice. Cel ce propagă este deplin conștient de ceea ce face și are ca scop final discreditarea celuilalt. Și totdeauna operează cu falsul. În mod tradițional țâșnește, zdruncină câmpul mental și auditiv, smucește simțurile, însă într-o formă elevată își face apariția pe tărâmul insinuării; insinuarea are rol de ambreiere a efectului de explozie-în acest fel calomnia este dusă la alt nivel dar cu același efect devastator-scopul ultim fiind stigmatul.

Comunitatea ce digeră calomnia are o răspundere in cadrul acestui fenomen; dacă nu ar fi atât de receptivă, flagelul nu ar prospera. Invidiosul mediocru ce nu suportă excelența nu ar avea succes dacă cel care nu este în stare să zăbovească două secunde la ce aude nu și-ar aprinde imaginarul și nu s-ar bucura la găinării de cancan. Dacă nu ești capabil să discerni ce auzi și îngurgitezi forme brute, atunci te numești părtaș.

Antidotul calomniei este dezmințirea-când aceasta își face apariția, se instalează banalul, normalul, cotidianul. Oamenii preferă ceva mincinos dar baroc, decât un adevăr normal. Deducem că fenomenul discutat se bazează adesea pe fantasmagorii.

Proporțiile calomniei se măresc odată cu succesele celui calomniat și este momentul în care își dau întâlnire alți doi prieteni intimi-invidia și ura. Se formează o nouă triadă. Întrebare: oare această triadă este unitatea de măsură a succesului? Este nota de plată a reușitei?

„Nu iese fum fără foc” am auzit adesea. Dar dacă „focul” este fabricat sau artificial aprins? Automat și fumul este un fals. Până și un proverb necesită filtrare.

În încheiere, detectez ca antagonism subiectului discutat, flateria. A atribui cuiva calități pe care nu le are. Acest demers dă naștere la impostură deoarece conduce persoana în cauză la o degradare subtilă și la desprinderea de realitate.

Atenție și inteligență-diada ce bate triada. Calomniatorul adesea se refelectă pe sine și ceea ce spune este o oglindire a lui. A cântări ce auzi este echivalent cu a-ți respecta rațiunea și proteja mintea. A respecta pe celălalt înseamnă a te respecta pe tine. Ce consumi reprezintă ceea ce ești.

Mai avem nevoie de caracter?

Caracter=ansamblul însușirilor fundamentale psihice morale ale unei persoane ce se manifestă în comportamentul său, în ideile și acțiunile sale. Personalitate morală fermă. (DEX).

În sensul la care mă voi referi înseamnă voință de nestrămutat, coerență, certitudine. Putem afirma despre un om de caracter că este de încredere, își respectă angajamentele, nu vorbește încurcat și nu se lansează în acțiuni superflue. Cinstea cu siguranța face parte din buchetul calitativ al omului de caracter. Nu caută să înșele pe nimeni. Este INTEGRU.

Mai apreciem acea strângere de mână fermă a unui om dispus să meargă până la capăt și acea licărire a ochilor a omului dârz care nu poate fi mascată sub nicio formă? Sau am cedat locul unor oameni care se descurcă conjuctural, care una spun și alta fac și a celor care sunt dispuși să își anuleze pactul mutual onorabil pentru un câștig puțin mai mare sau pentru o situație mai favorabilă?

Desigur, Machiavelli ne spune în celebra sa opera pe care nu sunt mai este nevoie s-o menționez că „un principe trebuie să își respecte cuvântul dat atât timp cât îl avantajează”. Însă sunt situații în care ai răspunderi mai mari decât ale unui principe. Da! Chiar se poate, chiar dacă acest lucru nu este realizat de toți. Să duci până la capăt o promisiune calculat asumată este un deliciu personal, este respect pentru tine însăți, este o sărbătoare. Doar ne deosebim de o simplă frunză arămie fluturată de vânt intr-o zi de noiembrie; această imagine poate fi pitorească desigur, dar nu este aplicabilă în lumea celor ce își asumă răspunderi ferme.

Toate activitățile moderne cer imperativ calități ca frumusețea, inteligența, creativitatea, sociabilitatea, manierele sau cultura. De caracter am auzit vorbindu-se mai rar. Ciudat. Dacă aș vrea să am un partener viabil în orice domeniu, mi-aș dori să fie INTELIGENT, ENERGIC și INTEGRU. Dacă nu este INTEGRU cu siguranță mi-aș dori să fie leneș și slab de minte.

Doar anumite sfere din organismul de funcționare ale unui mecanism pun accentul pe acest cuvânt numit CARACTER, și din ceea ce cunosc, acestea chiar funcționează. De ce? Pentru că generează încredere; ne putem baza pe ele, știm că unde este acest element, lucrurile se sfârșesc întotdeauna cu bine.  Spre exemplu, diplomația, politica și economia trebuie să aibă acest fundament. Fără caracter totul este lichid. 

Dacă aș deschide acum televizorul, aș putea indica nenumărate exemple autohtone de lipsă de caracter. Nu dau nume; nu mă califică nimic s-o fac. Dar voi lua aminte.

poză 1 poză 2

Inovația personală

Fiecare își dorește să facă parte dintr-un grup,să fie asociat cu cineva, cu ceva specific sau să aibă sentimentul de apartenență la o castă. Fără a realiza, individul este absorbit de grup, entitate, cultură sau societate; este posibil să se mai individualizeze? Este suficient de puternic incât să nu se lase amprentat? Individualizarea inseamnă o ruptură de castă sau chiar amprentarea castei?

„Tehnicile sinelui permit indivizilor să realizeze prin mijloace proprii sau cu ajutorul celorlalți o serie de operații asupra propriilor corpuri, gânduri, conduitei și felului de a fi, astfel încât să atingă ataraxia”.

Socialul, în sens popular apare în mentalitatea colectivă ca fiind ceva opresiv, care trebuie învins sau depășit. Sunt foarte puțini cei care reușesc acest lucru deoarece societatea este leagănul în care ne naștem și teoretic, în care suntem învățați să ne integrăm sub orice formă. Cu toții am auzit de oameni talentați care s-au „pierdut”. Din cauza enculturației? Din cauza lipsei tehnicilor psihologice de opoziție?  Găsesc relevante pentru stoparea acestui fenomen următoarele antidoturi: autocontrolul, autodirecționarea, autodidacția, cunoașterea de sine, curiozitatea, autonomia, dârzenia și dacă este nevoie, încăpățânarea pozitivă. Toate acestea trebuie însoțite de o învățare continuă. Ideea forță este să ajungem să fim noi înșine neținând cont de cultura conjuncturală, ci de adevăruri universale ubicuu aplicabile pentru rezultate remarcabile. Restul e doar poveste.

Este vorba de exteriorul care intră în interior. Partea cea mai periculoasă în acest proces este, când, vrăjit de anumite circumstanțe, participi fără să vrei la propria subjugare a sinelui prin falsa conștiință generată de apartenența la un grup pe care tu îl consideri potrivit (aici poate lua naștere o amplă discuție despre puterea de a percepe, voi reveni cu un articol dedicat acestui subiect) și interiorizarea unei „opresiuni” sociale prin izolare totală. Nenorocirea se produce când persoana ajunge să fie catalogată drept „normală” doar fiind într-o stare de falsă conștiință. Atunci oamenii de valoare se „pierd”.

Din păcate, „povestea” postmodernă creează teren fertil pentru producerea acestor cazuri. Vor fi foarte multe, enervant de multe.  Creează personalități diforme, descentrate, cu o subiectivitate fără un centru originar, prinse în obiceiuri inutile, semnificații irelevante și deja așezate pe drumul înfundat al culturii absorbite într-o stare de reverie întinsă pe un timp prost calculat. O persoană nu exista decât prinsă într-un „joc”. Ține de inteligența fiecăruia să își găsească jocul potrivit. Unii pierd, alții câștigă. Cupa este ridicată deasupra capului doar de câștigător. El este cel care a ales bine, care a fost tenace și nu s-a lăsat atras în jocuri care nu au fost pe calapodul lui; a muncit, s-a zbătut și a fost atent la ce se petrece în jurul lui. Poate a și „enculturat” în anumite momente.

În încheiere, să acționezi în așa fel incât la sfârșitul zilei să fii în concordie cu cine ești tu si să fii recunoscut de ceilalți exact din acest motiv.

image_8