Imbecilii

Îmi devine din ce în ce mai clar, fără a critica sau nominaliza că, la ora actuală, regnul omenesc se află într-o stare cel puțin latentă. Însă nu este un lucru nou. Din ce am mai răsfoit de-a lungul timpului, omenirea mereu s-a aflat la acest nivel, doar că în alte epoci.
Grație lui Darwin, am aflat că avem aceiași strămoși ca și regnurile inferioare iar cele din urmă trebuie să îndure zilnic povara supraviețuirii. Însă omul are o povară în plus deoarece în lumea animală aproape că nu există, iar dacă există, nu are viață lungă. Oamenii au o povară zilnică de dus datorită unui grup feroce din același regn cu ei insă de temut…mai de temut decât Mafia, mai ocult decât Iluminati și mai opac decât comunismul; este vorba de un grup neorganizat, fără conducere, fără reguli dar totuși este extrem de eficient și funcționează în perfectă armonie de parcă acțiunea unuia consolidează eficacitatea altuia. Este vorba despre ei, cei pe care l-am întâlnit cu toții în forme diferite, de care „ne temem”, care ne pot surpinde, care au răutatea unui varan, răgetul unui leu dar creierul unui castravete de mare. Sunt imbecilii. stupid02

Chiar dacă v-am stârnit amuzamentul, treaba cu imbecilii nu este chiar o glumă. Se organizează perfect, se înțeleg din priviri, urlă, sunt imprevizibilii și desigur nu înțeleg nimic și nu le pasă de nimeni. Nu este o glumă pentru că în jurul lor se instalează rapid absurdul în care tu nu faci față dar imbecilul se simte ca la Monte Carlo. Iată din propria experiență câteva legi ale imbecilității:

1.Numărul imbecililor în viață este mereu subestimat de toată lumea. Pare banal dar oricît de critic ai fi, tot vei fi luat prin surprindere de un nou aspirant la titlu.

2. Probabilitatea ca un om sa fie imbecil este independentă de orice altă insușire a individului. Deși am orientare politică de centru stânga, afirm aici că nu toți oamenii sunt egali, unii sunt imbecili alții nu iar această diferență am observat că ține de ereditate; așa cum o fetiță se naște blondă așa unul poate veni pe lume direct imbecilizat. Apartenența la imbecilitate este ca apartenența la grupa sangvină, este un act al Providenței.

3. Un imbecil este o persoană care cauează piederi celui de lângă el sau unui grup întreg fără a câștiga nimic în schimb , uneori chiar el suferă pierderi de pe urma acțiunilor sale fiind conștient de asta. Unde este logica? Logică nu este deci nu ai ce înțelege dar voi explica. Consider în contextul prezentului articol că există 4 categorii de oameni: neajutorații, inteligenții, răufăcătorii și imbecilii. Să spunem că Ștefan face o acțiune care comportă o pierdere pentru el dar aduce un câștig pentru Vlad-înseamnă că Ștefan a procedat ca un neajutorat. Dacă o acțiune a lui Ștefan aduce câștig amândurora atunci a acționat inteligent. Dacă Ștefan câștigă de pe urma acțiunii sale dar Vlad pierde atunci este un răufacator. Cu aceste situații suntem obișnuiți dar atenție, mai este o categorie: adesea ne pierdem buna dispoziție, cheful de mâncare, sănătatea, timpul din cauza unor acțiuni absurde a unei creaturi ridicole ce nu are nimic de câstigat din faptul că ne rănește, ne provoacă dificultăți sau probleme. El știe că nu are dreptate, că este părtinitor și că își poate șifona imaginea într-o acțiune de denigrare de pildă dar continuă până la capăt. Nu cred că este om rațional să poată explica de ce acest imbecil face ceea ce face. De fapt este o explicație…este un imbecil.

4. Non-imbecilii mereu vor subestima influența negativă a imbecililor. Aceștia vor merge pe buna credință și vor uita mereu că a te asocia cu un imbecil indiferent de circumstanțe se va dovedi fără echivoc o mare greșeală. Răsfoind istoria, numeroși au ignorat această lege fundamentală și au platit scump atât ei cât și întreaga omenire.

5. Imbecilul este cel mai rău tip de persoană. Răufăcătorul face un simplu transfer de bunuri de la tine către el iar dacă societatea ar fi plină de ei aceasta ar stagna pentru că ar fi un flux de bunuri ce se plimbă dintr-o parte în alta și ar beneficia toți paradoxal; dacă membrii unei societăți ar actiona pe rând ca răufăcători ar fi stagnare absolută și un soi de stabilitate dar treaba se schimbă când apar imbecilii. Aceștia cauzează pierderi altor oameni fără a câștiga nimic în schimb, uneori pierd chiar ei ducând astfel la secătuirea societății.

Este o eroare să credem că într-o societate dezvoltată exista mai puțini imbecili dar comparativ cu una slab dezvoltată exista câteva diferențe pe care le voi expune:

1. Într-o societate bolnavă membrilor imbecili le este permis de către ceilalți membri să devină activi, să iasă în față și să ia decizii (catastrofale desigur).

2. Orice sistem în ascensiune are un număr stabil de imbecili dar un procent neobișnuit de oameni inteligenți care reușesc să le îngrădească acțiunile primilor și să aducă un profit considerabil pentru a progresa atât în interes propriu cât și pentru membrii societății.

3. Într-o țară aflată în declin, procentul imbecililor este același ca într-o țară dezvoltată dar observăm la restul populației o creștere neobișnuită a răufăcătorilor cu înclinații spre imbecilitate care ocupă poziții privilegiate și care distrug orice formă de bine, claritate și progres. Asemena permisivitate a unui stat slab duce la o singură certitudine: țara se duce de râpă.

Concluzie

Simt nevoia să scriu acest articol după experiența ca angajat în slujba cetățeanului în aparatul de stat, ca un elogiu la adresa imbecilior dar mai a ales la adresa celor decenți, umani și profesioniști pe care i-am întâlnit.

Din cauza imbecililor este posibil ca Diaspora să aibă un număr mai mare de membri decât România în următorii ani dar mai există o șansă ca o mână de oameni inteligenți cu inimi de oțel să pună umărul  la reducerea numărului de imbecili prin criterii solide de angajare în slujba omului și printr-o verificare a competențelor fiecăruia. Depinde de noi dacă ne vom comporta ca un stat eșuat sau ca un stat aspirant la modernitate și normalitate.

Vorba lui Vântu: „bai generație!” din care fac și eu parte, statul este angajatul tău nu tu ești papagalul lui.

Reclame

Tăcerea

Tăcerea NU este gol, absență. Tăcerea este momentul ce situează ființa în zona misterului și o duce la alt nivel. Comunicarea prin tăcere este exclusiv ustensila celor sacri, ai celor ce stăpănesc arta limbajului aproape de perfecțiune deoarece cuvântul este viață iar tăcerea este dincolo de ea. Tărâmul zenitului. Armonia cuvânt-tăcere este esențială fiind premisa unei tăceri raționale calculate căci si prostul tace(deși nu mereu), leneșul tace, timoratul tace dar aceștia sunt niște muți total neinteresanți. i never

A ști șă taci înseamnă a nu-ți da pe față gândurile printr-o trăire infantilă pentru că găsești momentul inoportun de a face act comunicațional. NU inseamnă prefăcătorie ci filtrare sau o amânare până vei pune problema ce dorești să o dezbați în termeni mai clari sau folositori. Mai inseamnă să știi să stăvilești avalanșa de ganduri mediocre ce năpădesc mintea umană și mai ales, spiritul slab. A ști să taci înseamnă a te deprinde prin stăpânire de sine să faci un pact cu un zeu în fața căruia nu te poți prezenta cu o lucrare mediocră.

„TĂCEREA ESTE SPIRITUL PROȘTILOR ȘI VIRTUTEA ÎNȚELEPȚILOR”.

DA! Tăcerea este o virtute și fără a exagera afirm că este o putere. Este o formă de aprobare, dezaprobare, de admirație, de insultă, de respect sau de discreție. Acest act poate aduce avantaje celui ce îl frecventează doar dacă este generoas și dovedește respect pentru cel în lipsă deoarece sunt păreri care expuse în anumite medii și în fața unora îl pot strivi pe rostitor iar data viitoare va fi mut de rușine iar asta NU înseamnă tăcere.

„ESTE MAI PRUDENT SĂ ARĂȚI INTELIGENȚA PRIN TĂCERE DECÂT PRIN CUVÂNT”. (Schopenhauer)

A ști să taci nu înseamnă să fugi de discuție, mai înseamnă și ascutare; mai ales cei tineri trebuie să deprindă arta ascultării dar prea puțini știu să se înfrâneze și să se folosească de asemenea artă.  Oare câți nu și-au făcut dușmani pentru că au lansat o observație nepotrivită la adresa unui absent a cărei urmare a fost stigmatul de bârfitor? În cel mai rau caz, un om cu scaun la cap tolerează bârfa dar cu siguranță bârfitorul îi va cădea în dizgrație; dar în cele mai multe cazuri, prudentul nu va tolera niciuna dintre entități. Cam ca la trădare.be sure

Cine nu a trăit acea pisălogie de care dau dovadă cei mediocrii atunci când, în fața unor lucruri valoroase se cred îndreptățiți să lanseze banalități?  Cine nu l-a înjurat în gând pe cel care în fața grandiosului se vede dator să comenteze sărăcăcios? Sau pe cel care îl apucă poezia și rostește fraze artificial-pompoase a căror sterilitate este o jignire la adresa frumosului? Aici îți poți exersa tăcerea.

A întreține o conversație cu un aresenal redus de cuvinte dar alese, pentru a pune în lumina reflectoarelor pe cel care vorbește este capodopera unor oameni abili, prudenți, respectoși, a căror înclinație simte nevoia să se instruiască permanent.

Voi scoate în relief cât de periculos poate fi cuvântul. Cuvântul poate fi un slujitor credincios atunci când îl domini dar și un laț care ți se înfășoară în jurul gâtului de cele mai multe ori de mână proprie. Sunt cazuri extrem de des întâlnite în care o frază negândită, prostească, răutăcioasă, nejudecată sau nesocotită aduce mari prejudicii lansatorului și acesta uită de consecințele nefaste din viitor. Aceștia rămân uimiți nejustificat cand li se intoarce; evenimentele pot să capete proporții în funcție de timp și de conjunctură. Sunt oameni care te țin minte ani de zile pentru o ofensă. În tinerețe omul este înclinat să se laude, se fie atotștiutor, să lanseze ofense sau ironii, să braveze dar dușmanii lor nu țin cont de lipsa de experiență și la maturitate aceștia vor dezgropa vechile declarații și vor lovi năprasnic, uneori justificat. Este dezirabil să nu rostești cuvinte care dau verdicte asupra unui viitor ce nu este decis încă.rumi

Butadele(sau ironiile) sunt de asemenea periculoase deoarece acestea cer mare tact; cuvintele de duh nu sunt mereu înțelese cum trebuie și dacă sunt luate în serios devin arme în mâna dușmanului, oferite gratuit; dacă cineva îți ia ironia în numele adevărului pur atunci riști să pari neserios, frivol, infantil. Nu toată lumea are minte ageră încât să „se prindă” de hazul unei butade. În acest subcapitol intră și cei care iscodesc, colporetază știrile, își dau seama că a fost o glumă dar o atribuie altora ca verdict dezbrăcând fantezia de coroana ei și pun butada sub imperiul sincerității tale. De aceea, butada trebuie „lansată pe mare” doar atunci când ești sigur de ceea ce spui și când nu lezează o persoană, altfel se întoarce împotriva ta, nemaiavând efectul de a vorbi dar în acelși timp să taci.

Cei mai iscusiți răspund la o întrebare prin altă intrebare stârnind efect de surpindere pentru interlocutor; acest procedeu necesită diplomație și migală deoarece dezideratul unei conversații este de a fi placută ambilor și să nu ia turnură de interogatoriu.

Către final expun un procedeu ce este mânuit doar de „cei aleși”. Este procedeul de a aproba și dezaproba prin fraze de genul : „Dacă lucrurile s-ar fi petrecut în condiții normale ar trebui să nu fim indulgenți. Dar nu trebuie neglijat faptul că aceste condiții au fost speciale, deci vina nu este atât de mare…” sau ” Mi se pare că înainte de pronunțare ar trebui să cercetăm încă odata…” sau „Hai să-l ascultăm și pe el și să vedem ce are de zis”. Aceste fraze denotă luciditate și bunavoință spre a lăsa pe cel în cauză să se exprime și să clarifice. Deși se întâmplă foarte rar la simțul comun, este un deziderat.

Concluzie

Prin tăcere cuvântul nu își reduce valoarea, ba dimpotrivă, și-o sporește; Polisemantismul limbajului facilitează prezența mai multor căi de comunicare ce diluează puterea dialogului; în final ia tăcerea ca răgaz, cogitație, ca o provocare ce este mai fecundă decât orice cuvânt pentru că tot ție îți va folosi, fară însă, spectacolul senzaționalului.

Cine este regele?

 

Înformația este un dar ce ni-l facem nouă înșine, îl dăruim altora și ei nouă. Este o delectare, o sărbătoare dar și o suferință, un real pericol; fericiți cei săraci în informație.
Primim, culegem, prelucrăm, extragem, prevalăm, decelăm, producem sau consumăm informații când discutăm cu cineva, când privim o operă de artă, când ascultăm muzica, când răsfoim o carte, când gândim. Absolut totul are o semnificație inclusiv simpla prezență a cuiva. Aici intrăm in paradoxul imposibilității de a nu informa.

Oricine știe ce este o informație. Dar dacă ceea ce cineva are impresia că ar fi  informație nu constituie efectiv informație, nu înseamnă că individul nu dă sau mai exact nu primește informații. Înseamnă doar că aparatul său conceptual este deficitar. Metaforând, se poate face troc și cu deșeuri animale nu doar cu platină deși Vespasian s-ar simți lezat de afirmația mea. Aici intervine frumusețea paradoxală a conceptului de informație: Informația poate trăi fără conceptul de informație și această caracteristică este unică în lume. Fiecare om este un „poet” în ale informației indiferent de poziția lui.

Să descoperim cum procedează cel care știe ce este informația și care știe ce caută.

Spiritul „comun” găsește indescărcareformația ca dubiu, îndoială, intră în posesia ei fără să o caute printr-o grilă informațională de care nu e conștient și o abordează ca o întâmplare. Spiritul „informatic” anticipează, construiește, proiectează informația contopind ceea ce el deține cu ceea ce găsește în exterior. Catifeaua informației-concept endogen se așterne lin pe pielea fină a câmpului informațional exogen și dă naștere la o senzație extatică de revelație; mintea se luminează, înțelege, face sens. Primul primește lumina informației, al doilea luminează el insuși informația și valsează cu ea. Pentru primul informația este „o chestie”, pentru al doilea este „exact ce căuta”.

Diferența calitativă și de finețe între abordarea naivă și abordarea profesionistă de informații vine din conștientizarea percepției.  Cine știe ce percepe are o viziune mai bună bazându-se pe conștiința percepției. Naivul se uită la informație indiferent  și superfluu, pe când profesionistul se uită entuziasmat așteptând „orgasmul informațional al relevării”. Așteaptă să valseze din nou cu partenera sa, informația, un dans pe care îl știe, îl savurează și îl domină.

Mai mult decât atât, printr-un instrument mintal, spiritul cunoscător se ridică deasupra evenimentului informativ, vede de sus și de departe și capătă puterea ce i-o dă conștiința dominării obiectului prin care își câștigă libertatea; este mai liber, mai eficient; EL ȘTIE CE FACE ȘI FACE CE ȘTIE. Spiritul naiv se simte prins în vâltoarea evenimentelor informatice, este apăsat de participarea la un simpozion ce nu-l stăpânește, începe să-și dea seama de finețea și complexitatea lui, se simte sufocat, copleșit, încordat, i se măresc pupilele, gâtul i se strânge, cămașa devine prea strâmtă dar nu poate ieși din joc; EL DOAR FACE CE STIE. Informația dominantă extenuează partenerul dominat, uneori îl anihilează. În cazul naivului, centrul de comandă este în exterior, înăuntru este slab și volatil și se simte invadat, dar profesionistul este internalist, matricea personală îi dă forță și îi ranforsează structura internă permanent, el este intruziv și „merge peste informație”. Naivul este dominat, REGELE domină.(informațional)

Concluzie

„Observatorul trebuie să posede deja conceptul lucrului spre a-l vedea în apariția sa și să poată explica într-adevăr obiectul”. (Hegel, p. 38).

Fără a „simți” informația, fără a utiliza instrumente precise cu care rațiunea s-o ordoneze și s-o sistematizeze, realitatea va rămâne o suferință pentru om, va rămâne un ocean mereu agitat și învolburat din cauza lipseI de claritate în procesul de sortare a realului. După cum am stabilit, INFORMAȚIA ESTE UBICUĂ.

CINE ESTE REGELE?

Informația-Generalități

 

Intenționez sa scriu minim zece articole despre „Informație” și totuși mi se pare prea puțin. Urmăroarele articole vor fi ofrande aduse acestui spectru practic nelimitat ce se întinde de un simplu fir de iarbă către infinit. Voi aborda din mai multe unghiuri acest subiect și mi-am propus ca la finalul celor zece articole, cititorii să fie un pic mai…informați.  Succes!

informație= 1. Comunicare, veste, știre care pune pe cineva la curent cu o situație. 2. Lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitatea materialului de informare și de documentare; izvoare, surse. 3. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicație a unui instrument etc). DEX

În primul rând voi lansa o polemică: Informația nu inseamnă putere. Informația în fază incipientă este o dată. O dată este doar o premisă a informației. Ca o dată să primesacă statutul de informație este necesară o filtrare umană rațională aducătoare de aplicație. (citesc un documentar despre savană deoarece vreau să plec la vănătoare de lei în Africa; dacă citesc acest documentar și apoi plec la Mamaia, sunt doar un om curios). Informația reprezintă doar o premisă a cunoașterii

Cunoașterea reprezintă capacitatea de a înțelege realitatea  prezentă după anumite evaluări, aceste evaluări fiind formulate după prelucrarea unor date ce au devenit informații. Dar nici cunoașterea nu este finalitatea ciclului informațional și nici putere nu înseamnă. Cunoașterea este doar o premisă a înțelepciunii.

Înțelepciunea înseamnă luarea deciziilor corecte și înfăptuirea acțiunilor aducătoare de progres, este ultimul vagon din garnitura informațională dar vitală. Este practic coroana pusă pe capul informației. Este punerea în practică. O informație-informare și o descriere corectă a realității este complet inutilă fără operativitate inteligentă.

Filmul este următorul: DATĂ-INFORMAȚIE-CUNOAȘTERE-ÎNȚELEPCIUNE 

Individul transmite informații prin toți porii săi, dar vom vedea în ce proporții, prin ce metode și gradul de ambiguitate.

Din supravegherea actului verbal al unui subiect nu putem cunoaște personalitatea sa decât în proporție de 33%. Din inspecția conversației unei persoane ne putem forma o impresie sau cel mult o opinie. Conținutul conversației contribuie în proporție de 6% la formarea impresiei și de 9% la formarea opiniei; dupa ce acestea au fost analizate, putem deduce referințe despre calități ale spiritului acestuia în proporție de 1% despre inteligență 5%, despre sistemul de gândire, părerile și gusturile acestuia 9% și despre modul de viață și anturajul acestuia 3%. Lipsită de componenta acțională în care să verifice cuvântul, judecata despre un om rămâne suspendată deoarece drumul de la cuvânt la faptă este lung. 

Urmărind firul de mai sus tragem concluzia de etapă:

Personalitatea = 33% VORBĂ + 67% FAPTĂ

Omul nu se identifică absolut cu tot ceea ce face ci cu înlănțuirea acțiunilor lui deoarece comportamentul acțional are coerență, face sens și este în raport direct cu voința interioară autentică a individului. Decizia care determină acțiunea se așază pe convingere și valoare și este martoră ca omul este el insuși în tot ceea ce face.

Informația cea mai valoroasă este aceea care descoperă și conduce la acțiuni căci „esența spiritului este fapta sa”. (Hegel, p. 39). Părerea și opinia sunt niște gânduri întâmplătoare, iar părerile sunt neinformative și plictisitoare. ACTA, NON VERBA.

Concluzie

Vorbele nu sunt fapte, dar gândirea umană încearcă totdeauna să transfere valoarea faptei către vorbă, să spună multe dar să nu execute pe măsură . Încearcă să creioneze din vorbe caracterul unui individ, personalitatea sa, fără a trece acestea prin sabia inspecției, a verificării acțiunilor iar în acest mod fiecare își trăiește propria ignoranță.

Mă tem de prima impresie. Este totdeauna cea mai bună.

 

Gândirea critică

Este un articol de seară, scurt, scris într-un moment de relaxare.

Încep prin a clarifica ce NU este gândirea critică. Nu înseamnă negativism, combativitate, distrucție, ceartă sau respingerea ideilor noi. Înseamnă modalitate de funcționare a minții dezvoltată printr-un act volitiv, prin conștientizarea proceselor cognitive și a surselor de eroare. Scopul final este obținerea de rezultate corecte ale gândirii cât mai des, de la situații simple pând la găsirea unor soluții fabuloase in situații critice. 

 Gândirea este conectarea convingerilor prezente cu datele existente pentru a ajunge la alte convingeri viitoare. Dacă acestea din urmă ajung să fie operaționale este discutabil și contextual dar intenția este să fie.

Gândirea critică este un act deliberat meta-cognitiv(a gândi despre gândire, cum gândesc?) și cognitiv(de gândire) în care o persoană reflectează asupra calității procesului rațional dar care are în vedere permament, concluzia, încheierea procesului de gândire.

Gânditorul critic are două obiective majore: a găsi o soluție și a-și îmbunătăți felul în care gândește. Are următoarele moduri de abordare:

  • ridică întrebări și probleme importante
  • formulează clar și precis
  • culege relevantul utilizând concepte abstracte pentru a interpreta eficient
  • ajunge la concluzii bine fundamentate
  • gândește deschis luând in considerare consecințe practice
  • comunică eficient

Concluzie: gânditorul critic poate explica de ce a acționat într-un fel si nu în altul. De ce a tras o concluzie și nu alta. De ce este aici și nu în altă parte. Aici este cheia gândirii critice, totul face sens, are cursivitate și se poate explica până la detaliu.

Femeia sau 8 Martie

Cândva Adam a gustat fructul pasiunii, al femeii. Și nu a sfârșit tocmai bine; poate este un caz nefericit. Acum stau și ma întreb, dacă primul cuplu din istoria omenirii s-a destrămat dramatic, ce sa mai așteptăm noi?

Îmi este teama sa abordez subiectul despre femei noaptea, ca să  nu mă  ademenească în mreaja lor de rochii, glezne fine, piele catifelata, sentimente, emoții, tandrețe și dimineață să nu mă mai trezesc din vis.angel woman

Nici ziua nu mă  hazardez sa discut despre femei deoarece s-ar putea sa mi se declanșeze un mecanism dubios de catifelare a inimii din care sa rezulte o reacție emoțională doar de o femeie dată. Sunt prudent. Cine spune ca poate intra în mintea unei femei, n-are nicio experiență în domeniu. Habar n-are.

Cuvintele despre femei, discuțiile masculine despre acest subiect sunt ca trecerea Rubiconului; poți sa-l treci dar cu sacrificii greu de imaginat; totul este atât de volatil încât eu personal ma abțin de fiecare dată. Prefer sa inspir miros de piele de femeie și să o trăiesc decât sa discut.
Cuvintele despre femei pot fi folosite pe post de sticluțe de parfum în care sa păstrezi amintirea celor trecute prin viața ta, zâmbetul lor, parul lor dat pe spate, pielea lor catifelată ușoara mahmureală de după o noapte ravisanta petrecută împreună.

Despre femei nu se discută doar în luna martie, pentru ca femeia o trăiește permanent; trăim doar primavara? O femeie poate fi un piedestal pe care te urci și devii Zeu sau poate deveni sursa unei prăbușiri iremediabile; indiferent de caz, este TRĂIRE, EMOȚIE, SENTIMENT. Ambele spețe sunt trăire datorate femeii.

Haideți sa discutăm doar despre cele ce au fost, doar de bine desigur, sa celebram momentele superbe. Cine discută peiorativ despre fostele iubite este clar un neinițiat. Să vedem coroana.

Mai bine hai sa luăm femeia în brate, s-a atingem, s-o sarutam, să îi șoptim vorbe dulci, sa ii simțim pielea când atârnă de gâtul nostru atunci când o ducem spre dormitor, să smulgă cearșaful de bucurie ca suntem acolo…acolo.
Să lăsăm poeții sa discute despre femei, cei deraiati din lumea noastră palpabilă afectată de valul de imigranți, pe cei care spuneau cuvinte dulci femeii de lângă noi când noi eram plecați și i-au transformat în regi, iar apoi la întoarcerea noastră I-au transformat în niște umili nevoiași de dragoste.

Să nu te plângi când o femeie pleacă undeva departe după o noapte de amor, de comportamentul ei deseori de neînțeles, de nopțile fierbinți în care se comportă ca o zeiță ce a descoperit seva chintesentei dintre bărbat și femeie.
În genere, nu afirma că o femeie nu te iubește destul deoarece adevărații nefericiți sunt cei care nu  pot iubi.

Dedic acest articol femeilor de pretutindeni, femeilor care au fost în viața mea, femeilor care sunt în viața mea, femeilor care vor fi în viața mea și în special MAMEI MELE căruia ii simt prezența permanent deși este printre INGERI.

 

Suferința

Pentru prima dată voi aborda un subiect cu tentă religioasă. Fără polemică, fiecare crede în ce consideră și în ceea ce pricepe.

Toate întâmplările prin care trecem, deși unele nu seamănă cu celelalte și uneori nu le putem desluși, printre altele mai au și următorul rol: să scoată la iveală cele sădite în ascunsul omului. „Ca să ne arate gândurile ascunse ale inimii”. (Noul Testament).

„Și ca un semn ce va stârni împotriviri, iar prin sufletul tău va trece sabie ca să se descopere gândurile din multe inimi”. (Luca 2, 34-35).

A înțelege necazurile în rolul lor nevăzut este o virtute luminată.

„Ci noi ne lăudam în suferințe bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea curățire iar curăți nădejde”. (Apostol Pavel).

Cum din același fier se pot construi lanțurile ce pot robi un popor, tot din același fier se poate construi și sabia ce-l eliberează. În același fel, din suferințe omul poate fi adus în situația de a fi ucis sufletește dar și mijlocul care să-l învețe ca altă dată să se ferească de tot ce-i aduce suferință. suff 2

Aș asemui ființa umană cu un car la care sunt înhămați doi cai: unul alb, blând și pur sânge iar al doilea e negru, nărăvaș și de speță îndoielnică pentru ca așa îi e neamul. Doar zeii au care ce sunt conduse de cai pur sânge, în privința noastră e mai dificil. Când cei doi cai pământeni se zbat iar cel negru câștigă și răstoarnă carul, este vina vizitiului care nu a știut cum să îi gestioneze. E o luptă grea pe care spiritul trebuie să învețe să o controleze.

Chiar si Iov nu înțelegea la un moment dat de ce suferă atât de mult deși era un om bogat și respectat. Toți ne-am întrebat la un moment dat de ce mâna Domnului nu mai e întinsă asupra noastră; Iisus pe cruce a afirmat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai Părăsit?” (Matei 27, 46). Cum ne mai putem plânge noi de ceva?  Totul are un sens, poate ascuns, dar are.

Când omul s-a ridicat deaspura întunericului și a lumii n-a facut-o decât prin muncă anevoioasă și prin multă suferință. Oare omenirea ar fi ajuns aici fără suferința multor oameni ca Martin Luther, Nelson Mandela sau Mahatma Ghandi? Câte au îndurat oamenii aceștia? Ce au în comun?  Credința lor și puterea de a răzbi. Iată cum suferința altora poate servi poate servi altora. Suferința poate fi considerată din acest moment legea sacrificiului sub care trăiește omul.

Uneori trăim o suferința de care nu suntem vinovați, dar oare am putea privi-o ca pe o cale misterioasă prin care Dumnezeu ne poartă acolo unde vrea El? „Dumnezeu iubește pe cel care-l ceartă”. (Evrei 12, 6). Uneori suferința nu este decât ceea  brutalele lovituri ale unui sculptor se abat asupra unei bucăți de marmură ce n-are nicio logică doar pentru a-i da o frumoasă formă de statuie, sau mai mult sa iasă o capodoperă.

Încercările sunt trimise în drumul nostru ca să ne conducă la scopul căutat de care uneori nici nu știm. Suferința e un ocol în drumul pe care noi l-am ales. Să aștepți să vezi ce planuri are Dumnezeu cu tine înseamnă să înveți să suferi și să faci din siferință un sfetnic și un învățător.

Amin.

 

Iubirea sau Corinteni 13

 

Literatura universală pune în scenă numeroase scene amoroase, dar subiectul ales nu poate fi trăit în cărți. Tristan și Isolda începe ca o odisee a adulterului; Anna Karenina își lasă familia pentru Vronski sau Candid cutreieră tot globul în căutarea Cunigundei. Toți fac sacrificii infernale. Vom intra în subiect.

Pe oricine întrebi iți va spune că iubirea e totul, fără iubire nu suntem nimic, cei mai invățați citează din Corinteni 13.  Sunt de părere că există un preconcept în acest termen fabulos, un soi de idolatrie ieftină dar nefiltrată de simțământ subiectiv; toți discută despre asta telenovelistic. Opinez că tema este prea serioasă ca să o lăsăm la nivelul de Acasă Tv sau la nivel de taclale. Iubirea nu trebuie să devină o monedă de schimb conversațională ca în filmele de la Hollywood, unde „I love you” este un fel de „Salut, sunt Ion” și de aceea  propun să extragem din acest termen ceea ce este esențial, tocmai pentru a recupera prestigiul și gravitatea sa, voi încerca să evit maldărul de banalități care se strange in jurul termenului de câte ori este invocat.dragoste

Iubirea dă acces oricărui om la un univers la care nu ar aspira în mod normal, de existența căruia nu are habar și poate visa fără limite. Mitică între două pahare de țuică și o indrăgosteală devine Platon.

Cred că o greșeală teribilă este să iubești asemenea unei matrițe, unui tonomat care oferă iar și iar același lucru fără a-l individualiza pe cel din față, fără a ține de cont de precedent și de erorile lui. Dacă ai dat greș cu un stil de abordare poate e cazul să reflectezi.

În opinia mea, iubirea demnă de respect este iubirea străbătută de timp, cea a longevității, a cearșafurilor mototolite și a toleranței moderate; cea opusă lui Romeo și Julieta și mai degrabă de genul conul Leonida și Efimița; a celor care au invățat să-l tempereze pe Cronos, care nu mai au neapărat pasiune dar sunt așezați. Răbdarea, toleranța și umorul pot înfrumuseța o relație indiferent de condiții.

De ce este atât de greu când se întâlnesc două personalități distincte, cu ritmurile lor de viață, două personaje închise în egoismul lor generic care trebuie brusc sa funcționeze, cu ajustări și eforturi? Tocmai aceste eforturi erodează armonia dintr-un cuplu, iar situatia poate deveni dificilă când entitățile sunt blocate în persoana proprie; deci de la început terenul este minat și numai iscusința poate evita pericolele nevăzute.201131092557_WhiteRoseCrossBlood

Cea mai indezirabilă formă de iubire găsesc a fi cea în care doi oameni nu se mai pot suporta chimic, devin alergici unul la celălalt și ajung să se urască. Aici apare o linie fină, un oximoron iubire-ură iar exemplul care imi vine în minte este cel al lui Tolstoi și soția sa care uneori îl și bătea.

Pentru orice ființă vie sexuată, motorul pasiunii este sexualitatea. Materia primă a iubirii este sexul, iar aici ne asemănăm cu biologia pură, cu animalicul; pe măsura trecerii la om, apare erotismul care se definește ca împletirea sexului cu cultura și anume cu preludiul, cu tabuul, ritul. La acest nivel, partenerii sunt interșanjabili și abia în dragoste erosul capătă valențe de subiect individual și își trăiește unicitatea.

Pe scara sexualității, pasiunea este întărită de de cuvânt, de comunicare, de deschidere ce edifică spiritul amorului, de comentarii permanente, de cuvinte ce se rostesc pentru prima oară, prin simțiri unice, prin tăceri.

Nici sexul nu poate rămâne analfabet; asta nu înseamnă ca actorii trebuie să-și recite citate când sunt pe scenă dar subiectul iubirii trebuie să-și cultive mintea, simțămintele, logos-ul și clipa de tăcere pentru a ajunge dincolo de cauza primară a sexualității dar paradoxal, animalicul nu este anihilat. 

Concluzie

În concluzie voi insera câteva elemente biblice pentru a edifica sursa și componentele dragostei. Iisus Hristos îl face pe Petru conștient și responsabil de îndumnezeire și îi spune: „Mă iubești?” atunci „Slujește”. Asta înseamnă ca iubirea fără a sluji (la cel mai frumos mod) pe cel de lângă tine este formă fără fond; idee fără implementare.

În termeni omenești, dragostea condiționată și reacțională este vulgară, deci nu este dragoste; este probabil o formă de te simți bine și o iluzie care va dispărea la fel de repede cum va apărea.

Acest subiect va fi perfectibil peren.

Principiile

principiu=Teză fundamentală; idee de bază. 2) Cauză primară. 3) Punct de vedere propriu; convingere personală. ♢ Din ~ conform convingerii. În ~ în linii mari; în genere (DEX)

Un principiu oferă explicații pentru un număr mare de cazuri, este verificat temeinic, este aplicabil și întotdeauna este necesar să fie validat de precedent. groucho-marx-quotes-011

„Prințipii domnule!”. Caragiale  a știut de ce a pus acest cuvânt în discursul lui Trahanache. De când e lumea, toți au principii, e o poveste lungă. N-am întâlnit un singur om care să-mi spună că nu are niciunul.

În opinia mea, pentru a deveni pragmatic, un principiu trebuie dublat de nuanță, de context, de vremuri. Nu poți să de devii o mașinărie care execută principii.

Contextele în care am auzit de acest cuvât m-au determinat să verific etimologia acestuita iar la origine,cuvântul principium însemna început și nicidecum „încremenire” în timp și spațiu.  Deci, princpiile sunt un bun început, un  far portuar dar drumul parcurs implică flexibilitate, fantezie, răbdare și înțelegere a conjuncturilor.inspirational-presidential-quotes-jefferson

Să nu minți! Este un principiu sănătos. Dar să luăm exemplul unui deținut politic într-o închisoare comunistă, supus unor interogatorii infernale; la un moment dat este obligat să mintă pentru a scăpa de tortură sau de temniță. Uneori minciuna îți poate salva viața. Cum rămâne cu principiul? (vezi MINCIUNA https://mihaibenga.com/2015/07/31/minciuna/ ).

Să luăm exemplul lui Iisus. S-a comportat extrem de neprincipial; a stat la masă cu prostituate, a discutat cu vameși iar primul om luat de El în Rai a fost un tâlhar. În principiu, aceste categorii de oamenii nu ar fi trebuit abordate de Iisus iar un „om cu principii” putea să zică: „nu este normal, ceva e deplasat, cum să stai la masă cu scursurile astea? noi nu discutăm cu asemenea oameni, să plece de lângă noi, ne strică reputația, etc”.  Iisus era un om viu iar ceilalți doar niște mașini de executat principii măcinați de prejudecăți.

La un moment dat, un principiu poate ajunge în postura de a ghilotina nuanța unui context și a se transforma într-o prejudecată. (vezi PREJUDECĂȚI https://mihaibenga.com/2015/07/01/judecati-si-prejudecati/). Este indicat ca fiecare om să aibă anumite princpii, dar cu scopul de Stea Nordică și doar pentru începuturi.

Conversație între Caragiale și Zarifopol iar acesta din urmă îi spune: „Ar trebui ținut cont de niște principii” iar Caragiale îi răspunde: „Dragul meu! Se poate?! Om bătrân și cu principii?”. Se sugerează că în fața imprevizibilității și a impredictibilității vieții, principiile devine estetice.

În concluzie, o abordare opozabilă universal a principiilor este riscantă dar totuși voi lansa un hybrid de aplicare și anume flexibilitate în principialitate. 

 

Speranța

În primul rând speranța este în legătură directă cu viața. Orice ființă indiferent de calibrul ei nădăjduiește în ceva. Un câine viu este mai valoros decât un leu mort. (Excludem vânătoarea de savană). Din cele văzute și întâmplate până acum, , speranța pare să fie ingredientul primordial al vieții care a trecut dificultăți cumplite, a rezolvat dileme infernale, a supraviețuit cataclismelor naturale sau a câștigat războaie. Respiro spero.  Până la urmă, speranța este un mecanism bio-psihic cu valențe ancestrale ce funcționează până la ultima bătaie a inimii. Deși fiecare dintre noi se naște cu o condamnare la moarte in buzunar, parcurgem toate etapele vieții sperând. Inspirational-Quotes-hope-feeling-28748838-355-283

Tendința generală de a hiperbola acest concept și de a-l transforma în virtutea virtuților mă face să abordez acesta dintr-o perspectivă pamânteană, vie și cotidiană, într-o manieră aplicabilă. Sperăm la ziua de mâine, sperăm să nu plouă sau sperăm să fim sănătoși. Sperăm tot timpul fără să mai realizăm că aproximativ fiecare acțiune este construită pe speranță, Chiar și limbajul cotidian conține forme ale acesteia; „Sper că ai ajuns cu bine…”, „Sper că nu te-ai lovit…”.

Deducem că speranța este o formă pozitivă de expectanță.

Antonimul speranței este frica. Când trăiești mereu cu sentimentul că sigur se va întâmpla ceva prost, că ceva nu va merge, când simți că o mână invizibilă te paralizează. Este vorba de psihologia celui care este „terorizat” de forma negativă a expectanței, cel care se simte incapabil endogen de a săvârși un lucru.

Speranța nu se decide rațional, dar nu este nici o simplă chestie de întâmplare, ea este un soi de încredere. Eu mizez pe o turnură pozitivă a lucrurilor, dar sunt conștient că ea este probabilă. Este imposibil să lucrezi cu speranța făcând calcule tehnice; este o inflație a sufletului, o trăire endogenă ce te ghidează către un scop anume.  inspirational-quote-find-hope

În termeni teologici, speranța apare în scenă pe tărămul căderii. Se construiește pe o forma de lipsă, este greu de imaginat o lume îmbelșugata și o atmosferă paradisiacă plină de speranță. Conceptul discutat nu are nimic de-a face cu fericirea. Omul care speră cel mai mult este omul cel mai disperat. Omul care a pierdut totul nu mai speră nimic, este disperatul insuși. Pentru cel este îndestulat, problema speranței nu se pune, iar cel mai puternic simțământ al speranței apare în clipe grele, problematice sau chiar catastrofale; atunci te simți inundat de speranță si simți că poți să mergi mai departe deși sorții nu-ți surâd.

Concluzii de etapă

  1. Este greu de închipuit conceptul speranței fără o atmosferă dezesperantă.
  2. Paradoxal, cu cât este mai greu, cu atât speri mai mult.
  3. Speranța se poate dizolva in situații de ultim resort.

Ce cantitate de rău îi este necesară unui om ca să îi declanșeze speranța, cum cuantificăm doza de speranță, ce tip de nenorocire este înditruită pentru a legitima speranța?best-inspirational-quotes-5

Ce se întâmplă când viața lovește un om așa cum a fost lovit Iov spre exemplu, când ai în față un destin distrus în care speranța nu își mai găsește locul? Ce ne facem un un om disperat?

  • În primul este interzis să îi faci teroria speranței; orice „ințelepciune de mătușă”  care spune „hai că o sa fie bine, viața e frumoasă” este o prostie. Trebuie să ii dai omului dreptul să fie disperat.  Nu trebuie să te rușinezi cu momentele de disperare și este permis ca uneori și pe perioade scurte de timp să îți pierzi speranța înțelegând că este un metabolism al unei vieți dificile pe care orice om o duce.
  • A doua reacție față de un om disperat este sa îl ajuți concret. Fără compătimiri, fără cuvinte mari, fara învârteli; „pui mana pe pix și scrii”. O intervenție silențioasă dar concretă este mult mai benefică decât discursuri, teorii sau butaforii.
  • Prima este imperativă, dar dacă a doua nu funcționează, este indicat să-l iei in brațe. Să ii transmiți solidaritate și o temporară apartenență prin care el să nu treacă singur prin disperarea lui.

Într-un sistem de gândire sănătos, speranța NU trebuie racordată la realitatea imediată deoarece șansele de a întâlni dezamăgirea cresc vertiginos. În genere, realitatea este mult prea slabă în comparație cu așteptarea umană, și astfel, deducem că firea umană este înclinată spre dezamăgire aproape deductiv.

Subiectul nostru, atunci când apare, vine la pachet și cu alte virtuți cum ar fi, răbdarea, curajul, încrederea. Nu oricine poate spera, se speră cu incredere, cu curaj, cu puls ridicat, cu frunți încruntate, mâini transpirate, nopți nedormite, cu dinți încleștați, cu voință, cu îndoiala deciziei, dar cu toate astea, SPER.  Cineva, undeva prin puterea inconștientului și al forței este convins că lucrurile se vor așeza

Fără postulatul unui „dincolo”, lucrurile nu au mare sens în forma lor brută, rece. Trăiești, te agiți, ajungi, și dispari…parcă nu sună bine(decât în filozofia stoică) și mereu omul speră că la apus, va ajunge undeva. Observăm că speranța poate lua și forme dumnezeiești dătătoare de sens vieții. Un om care valsează cu speranța, este un om care crede într-un final fericit indiferent câte necazuri vin peste el, care crede că „ceva” va reorganiza haosul creat.

Concluzie

După arestarea împăratului Napoleon Bonaparte și exilarea acestului pe insula Sfânta Elena, un general al său a fost întrebat cum a fost posibil ca la reîntoarcerea pe tron al acestuia, să convingă armata franceză să pornească din nou la război deși era slab echipată și țara în colaps economic. Generalul a răspuns; „Pur și simplu ne insufla speranță; datorită lui eram convinși că vom triumfa; l-am fi urmat oriunde”.