Speranța

În primul rând speranța este în legătură directă cu viața. Orice ființă indiferent de calibrul ei nădăjduiește în ceva. Un câine viu este mai valoros decât un leu mort. (Excludem vânătoarea de savană). Din cele văzute și întâmplate până acum, , speranța pare să fie ingredientul primordial al vieții care a trecut dificultăți cumplite, a rezolvat dileme infernale, a supraviețuit cataclismelor naturale sau a câștigat războaie. Respiro spero.  Până la urmă, speranța este un mecanism bio-psihic cu valențe ancestrale ce funcționează până la ultima bătaie a inimii. Deși fiecare dintre noi se naște cu o condamnare la moarte in buzunar, parcurgem toate etapele vieții sperând. Inspirational-Quotes-hope-feeling-28748838-355-283

Tendința generală de a hiperbola acest concept și de a-l transforma în virtutea virtuților mă face să abordez acesta dintr-o perspectivă pamânteană, vie și cotidiană, într-o manieră aplicabilă. Sperăm la ziua de mâine, sperăm să nu plouă sau sperăm să fim sănătoși. Sperăm tot timpul fără să mai realizăm că aproximativ fiecare acțiune este construită pe speranță, Chiar și limbajul cotidian conține forme ale acesteia; „Sper că ai ajuns cu bine…”, „Sper că nu te-ai lovit…”.

Deducem că speranța este o formă pozitivă de expectanță.

Antonimul speranței este frica. Când trăiești mereu cu sentimentul că sigur se va întâmpla ceva prost, că ceva nu va merge, când simți că o mână invizibilă te paralizează. Este vorba de psihologia celui care este „terorizat” de forma negativă a expectanței, cel care se simte incapabil endogen de a săvârși un lucru.

Speranța nu se decide rațional, dar nu este nici o simplă chestie de întâmplare, ea este un soi de încredere. Eu mizez pe o turnură pozitivă a lucrurilor, dar sunt conștient că ea este probabilă. Este imposibil să lucrezi cu speranța făcând calcule tehnice; este o inflație a sufletului, o trăire endogenă ce te ghidează către un scop anume.  inspirational-quote-find-hope

În termeni teologici, speranța apare în scenă pe tărămul căderii. Se construiește pe o forma de lipsă, este greu de imaginat o lume îmbelșugata și o atmosferă paradisiacă plină de speranță. Conceptul discutat nu are nimic de-a face cu fericirea. Omul care speră cel mai mult este omul cel mai disperat. Omul care a pierdut totul nu mai speră nimic, este disperatul insuși. Pentru cel este îndestulat, problema speranței nu se pune, iar cel mai puternic simțământ al speranței apare în clipe grele, problematice sau chiar catastrofale; atunci te simți inundat de speranță si simți că poți să mergi mai departe deși sorții nu-ți surâd.

Concluzii de etapă

  1. Este greu de închipuit conceptul speranței fără o atmosferă dezesperantă.
  2. Paradoxal, cu cât este mai greu, cu atât speri mai mult.
  3. Speranța se poate dizolva in situații de ultim resort.

Ce cantitate de rău îi este necesară unui om ca să îi declanșeze speranța, cum cuantificăm doza de speranță, ce tip de nenorocire este înditruită pentru a legitima speranța?best-inspirational-quotes-5

Ce se întâmplă când viața lovește un om așa cum a fost lovit Iov spre exemplu, când ai în față un destin distrus în care speranța nu își mai găsește locul? Ce ne facem un un om disperat?

  • În primul este interzis să îi faci teroria speranței; orice „ințelepciune de mătușă”  care spune „hai că o sa fie bine, viața e frumoasă” este o prostie. Trebuie să ii dai omului dreptul să fie disperat.  Nu trebuie să te rușinezi cu momentele de disperare și este permis ca uneori și pe perioade scurte de timp să îți pierzi speranța înțelegând că este un metabolism al unei vieți dificile pe care orice om o duce.
  • A doua reacție față de un om disperat este sa îl ajuți concret. Fără compătimiri, fără cuvinte mari, fara învârteli; „pui mana pe pix și scrii”. O intervenție silențioasă dar concretă este mult mai benefică decât discursuri, teorii sau butaforii.
  • Prima este imperativă, dar dacă a doua nu funcționează, este indicat să-l iei in brațe. Să ii transmiți solidaritate și o temporară apartenență prin care el să nu treacă singur prin disperarea lui.

Într-un sistem de gândire sănătos, speranța NU trebuie racordată la realitatea imediată deoarece șansele de a întâlni dezamăgirea cresc vertiginos. În genere, realitatea este mult prea slabă în comparație cu așteptarea umană, și astfel, deducem că firea umană este înclinată spre dezamăgire aproape deductiv.

Subiectul nostru, atunci când apare, vine la pachet și cu alte virtuți cum ar fi, răbdarea, curajul, încrederea. Nu oricine poate spera, se speră cu incredere, cu curaj, cu puls ridicat, cu frunți încruntate, mâini transpirate, nopți nedormite, cu dinți încleștați, cu voință, cu îndoiala deciziei, dar cu toate astea, SPER.  Cineva, undeva prin puterea inconștientului și al forței este convins că lucrurile se vor așeza

Fără postulatul unui „dincolo”, lucrurile nu au mare sens în forma lor brută, rece. Trăiești, te agiți, ajungi, și dispari…parcă nu sună bine(decât în filozofia stoică) și mereu omul speră că la apus, va ajunge undeva. Observăm că speranța poate lua și forme dumnezeiești dătătoare de sens vieții. Un om care valsează cu speranța, este un om care crede într-un final fericit indiferent câte necazuri vin peste el, care crede că „ceva” va reorganiza haosul creat.

Concluzie

După arestarea împăratului Napoleon Bonaparte și exilarea acestului pe insula Sfânta Elena, un general al său a fost întrebat cum a fost posibil ca la reîntoarcerea pe tron al acestuia, să convingă armata franceză să pornească din nou la război deși era slab echipată și țara în colaps economic. Generalul a răspuns; „Pur și simplu ne insufla speranță; datorită lui eram convinși că vom triumfa; l-am fi urmat oriunde”.

Reclame

Un gând despre „Speranța

  1. Cred ca antonimul fricii este iubirea.

    Presupun ca antonimul sperantei ar fi deznadejdea, care are, la randul sau, valoare spirituala. Vezi „Puterea duhovniceasca a deznadejdii – Savatie Bastovoi”, unde citesc:

    „Intr-o clipa omul poate iesi din deznadejde, de fapt, toate ridicarile noastre se produc intr-o clipa. Este clipa in care Duhul Sfant se atinde de inima omului. Dar Duhul Sfant se atinge de inima omului atunci cand inima se smereste, cand isi cunoaste adevarul despre sine. Sigur ca, dupa aceea, este o lunga perioada in care sufletul cade iarasi si iarasi in acelasi pacat, si iarasi se ridica. Dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut si, cu amintirea acelei clipe, omul poate inainta. De aceea desi perioada pana la curatarea desavarsita si elibeararea de pacat sau patima poate fi lunga si este lunga, curatirea a avut loc intr-o clipa, pentru ca, in acea clipa, Dumnezeu i-a aratat capatul luptei sale, i-a dat omului starea de biruinta de la capat, pe care el poate o va mai avea doar spre sfarsitul vietii sau chiar dincolo. Dar, in nadejdea acelei clipe, inainteaza. De aceea zic ca ridicarea a avut loc atunci, pentru ca asa lucreaza Dumnezeu: ne arata intr-o clipa toata slava pe care o putem avea si cu aceasta ne momeste si ne robeste, ne face ai sai nedezlipiti!”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s