Seducția

Seducția este adusă în lumina reflectoarelor de celebra operă „Don Giovanni” realizată de celebrul Wolfgang Amadeus Mozart (ediția Viena 1788). Don Giovanni este un seducător convins, un distrugător de suflete feminine fără scrupule. Actorul nostru îl ucide pe tatăl Annei, cea pe care o sedusese, filtrează cu o doamnă din Burgos care se dovedește a fi soția lui, seduce o tănără mireasă pe nume Zerlina chiar în ziua nunții sale promițându-i dragoste eternă, nu reușește, apoi organizează o petrecere la palat pentru țărani doar pentru a o cuceri pe Zerlina, o atrage într-o încăpere dar tot nu reușește. Este capabil să-și roage sluga, pe Leporello să îmbrace hainele sale ca să îi spună vorbe dulci soției sale suferinde în urma escapadelor sale în timp ce el e ocupat să o seducă pe camerista soției sale. În ultima fază, Donna Elvira își imploră soțul să își schimbe modul de viață, acesta refuză chiar și în fața morții și este atras în lumea umbrelor de către Comandor, tatăl defunct al Annei.

Atât cu beletristica.

Prin opoziție cu mitul care este cea mai abrazivă formă de persuasiune bazându-se pe rădăcini culturale profunde, seducția este cea mai benignă. În raport cu minciuna și ficțiunea, care nu au scăpare în fața unui proces de disuasiune, mitul și seducția sunt apărate cu noțiunea de non-insidios. O abordare cinstită are în buchetul său adevărul. Săgețile adevărului sunt cogniția și  intuiția. Operațiune de seducție joacă în contul intuiției un rol de cogniție; falsă. În acest proces de învăluire cognitivă sunt scoase din trusă instrumente semiotice ca vorbirea, kinetica, proxemica, paralimbajul verbal, cronemica, etc. Un ansamblu. În fond, seducția este folosirea patetică a unui limbaj liber ales. Corpul limbajual este pus în funcțiune de către o artă retorică.

seduce

Seducția se manifestă ca o modificare unei situații normale prin punerea în scenă a unor „arme” ca zâmbetul, umorul, dezinvoltura, sau garanția aparențelor. 

Foarte important: seducția nu are nicio obligație față de morală.  Ea se naște la intersecția unei exprimări a emoției cu o cogitație a pasiunii, ambele imune la etică. Este permis orice în limite comunicaționale.

Pentru ca operația de seducție să fie fecundă, pentru ca destinatarul să fie prins în mătasea sa, este necesar ca discursul persuasiv să NU fie unul al adevărului. Discursul adevărului este unul genuin, convictiv. Seducția este o operație artificială, intenționată dar care depunde eforturi colosale să aibă acoperirea naturalului. Seducția este o artă a iluziei , a butaforiei.

Regula retorică a discursului sincer și convictiv este parrhesia. Adică formularea clară, directă fără ocolișuri, fără bijuterii. Ei i se opune seducția sub toate formele ei: măgulire, adulare, flatare, lingușire. 

Cuvântarea persuasivă are dublu scop:

  1. Diminuarea suveranității receptorului asuprea propriilor emoții și asupra realului în sine.
  2. Instaurarea unei noi emoții conectate direct la sistemul de interese al destinatarului.

Pe scurt, seducătorul valorifică în ultimă instanță o dorință a sedusului. Exploatează. Seducția ține de fenomenul de generare și gerare a unei dorințe. Când dorința sus menționată nu este sesizată, seducătorul trebuie s-o genereze, s-o stârnească. Provocarea, nu dorința este esența seducției.

Seducătorul nu are decât un singur bisturiu: limbajul. Seducția se află în afara constrângerii. Nu cunoaște macazul obligației. Crezi sau nu crezi. De aici se naște subtilitatea ei.

Seducția generează și galvanizează aparențele. Ea lucrează în spațiul verosimilului. Numele pe care aparența îl dă verosimilului este amăgirea. Dorințele sedusului sunt efecte ale amăgirii produse de seducător. În acest proces are loc o separare a evidenței și a normalului ceea ce facilitează apariția aparenței. Însă nu discutăm despre orice fel de aparență, ci despre apartența fascinantului. Seducătorul încântă. Seducția este viitorul unei promisiuni prometeice, deșarte.

Omul este o ființă care oferă. Onestitatea oferă adevărul iar seducția oferă aparența. Adică palpabilul și posibilul sub formă de imperativ. Seducătorul oferă o aparență și stimulează o dorință. Corelat, el oferă și un potențial de împlinire dar nu pune la bătaie garanția. Este o vrajă asumată, dar asimilată uneori voit de receptor. Uneori omul are nevoie să se mintă.

Ne bazăm pe șoc. Condiția de trănicie a seducției este velocitatea. Construindu-se pe aparență, seducția nu trebuie să lase sedusului timp să dezamorseze amăgirea.

Odată instalat discursul seductiv, alienează pe sedus de suveranitatea asupra eul-ui propriu și îl branșează la comenzile exogene ale celui ce instalează centrul de comandă.

Concluzie:

Adevărul nu are nimic seducător. Este simplu dar precis. Clar. Banal. Aducător de esențial. Seducția renunță la adevăr, doar valorifică o esență provocatoare și ocultă a aparențelor. Valorifică probabilul și posibilul.

Singura modalitate de disuasiune anti-seductivă o reprezintă o neobosită atenție asupra sensurilor fascinante și o îndârjită luptă pentru neutralizarea aparențelor.

Anunțuri

3 gânduri despre „Seducția

  1. Sunt profund sedusa de adevar. Privind in urma, constat ca am fost sedusa numai de adevar.

    In alta ordine de idei, nu imi amintesc unde am citit, dar mi s-a parut relevant: „la femeie se ajunge la sex prin emotii, la barbat se ajunge la emotii prin sex.”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s